MESERII UITATE Mureş: Secerişul manual şi ritualurile din jurul pâinii aproape au dispărut în mediul rural

29
Secerişul manual şi întregul ritual care se practica în mediul rural românesc din centrul Ardealului legat de cultivarea, recoltarea grâului şi până la frământarea pâinii, au ajuns doar nişte amintiri, pe fondul evoluţiei tehnologiei şi renunţarea la tradiţionala seceră de oţel.

Pentru a scoate din uitare această îndeletnicire a seceratului manual, Muzeul de Etnografie "Anton Badea" din Reghin a deschis Expoziţia "Drumul pâinii", prin care doreşte să se ofere o imagine de ansamblu asupra acestei practici, în care sunt descrise fazele şi etapele parcurse, de la cultivarea terenului la pâinea scoasă din cuptor, toate "puse în legătură cauzală cu gândirea magică a ţăranului".

 

"Drumul grâului, până la transformarea lui în făină, apoi în pâine, presupunea un efort uman deosebit. Pentru reuşita lui, în mentalitatea tradiţională, se manifesta credinţa în atragerea bunăvoinţei forţelor capabile să ajute finalizarea eforturilor unui an de muncă. Prepararea pâinii şi lucrările agricole tradiţionale cuprindeau, pe lângă munca obişnuită, gesturi şi formule rituale menite să asigure rezultatul final. Întreaga muncă desfăşurată în jurul obţinerii pâinii era marcată astfel de reguli, norme şi interdicţii, începând cu cultivarea pământului şi până la consumul acesteia. Practicile legate de cultivarea şi recoltarea grâului şi de transformare a acestuia în pâine, conservate şi transmise din generaţie în generaţie, au oferit un specific zonal şi au asigurat apartenenţa la un fond cultural specific. Experienţa acumulată s-a exprimat printr-o anumită cunoaştere şi înţelegere, că pentru a obţine o recoltă bună este necesară îndeplinirea unor condiţii privind calitatea solului, fertilizarea, rotaţia culturilor, clima, şi cunoştinţe agricole necesare", a declarat, pentru AGERPRES, directoarea Muzeului Etnografic din Reghin, Roxana Man.

 

Expoziţia prezintă principalele etape ale drumului pâinii, începând cu lucrul pământului, adică aratul-semănatul, recoltatul-seceratul, treieratul-vânturatul, până la măcinatul la moară, frământatul aluatului şi coptul în cuptor.

 

"Ciclul lucrărilor agricole, evoluând în strânsă legătură şi determinare cu succesiunea anotimpurilor, au organizat viaţa rurală, stabilindu-i un ritm propriu. Cultivarea grâului, apărută în neolitic, odată cu agricultura şi trecerea la viaţa sedentară, poate fi asociată cu lupta repetitivă a ţăranului cu natura, prin eforturile de a îmbuna forţele protectoare, transpusă în obiceiuri menite să asigure finalizarea muncii şi obţinerea recoltei. Oferta naturală a impus în zonă o agricultură de subzistenţă, nu una de performanţă, datorită caracteristicilor solului aluvionar mai puţin fertil al bazinului superior al Mureşului, cu caracteristici silvestre, aride, improprii unei agriculturi performante. Până la începutul secolului XX, agricultura se caracteriza mai mult prin continuitate decât prin evoluţie, perfecţionările aduse metodelor şi uneltelor de lucru având o evoluţie lentă. Sunt expuse uneltele cu care ţăranii lucrau în agricultură, la cultivarea pământului, unelte care s-au perfecţionat de-a lungul timpului - plugul, grapa, sape, plivitori, greble, îmblăcie, seceri, furci şi instalaţii folosite la măcinarea şi depozitarea seminţelor", ne-a relatat Roxana Man.

 

Din expoziţia "Drumul Pâinii" de la Muzeul 'Anton Badea' aflăm că etapele de lucru începeau cu munca pământului, aratul cu plugul, grăpatul cu grapa şi tăvălugul, semănatul cu mâna, seceratul cu seceri din oţel şi coasa cu nuia, treieratul cu îmblăciul şi se încheiau cu vânturatul grâului cu lopeţi speciale pentru vânturat.

Pentru obţinerea făinii, grâul era măcinat la moară, iar ultima fază în obţinerea pâinii, era frământatul aluatului şi coptul la cuptor.

 

"Responsabilitate principală a sferei de activitate a femeii, prepararea pâinii ca şi organizarea actului alimentar, cereau un comportament riguros impus de necesitatea obţinerii unei stări de puritate, asigurată prin: schimbarea cămăşii, spălarea pe mâini, acoperirea capului. Prin modelarea aluatului în diferite forme şi motive, pâinea reprezenta o formă de manifestare a artei populare. Preparatele din aluat (pâine, colac), în funcţie de destinaţie, erau utilizate în alimentaţia zilnică sau în alimentaţia de sărbătoare (la sărbătorile de peste an, la evenimentele importante din viaţa de familie). Frământatul aluatului avea şi el o componentă sacră, făcutul pâinii fiind un prag pregătitor al sărbătorii. Acesta începea cu cernutul făinii şi se realiza după reguli stricte: apa folosită trebuia să fie de izvor, neîncepută, utilizarea fermenţilor naturali şi dozajul sării, elemente cu proprietăţi pozitive, aveau menirea de a da viaţă pâinii şi de a-i creşte puterile magice", se menţionează în prezentarea expoziţiei, făcându-se referire la lucrările "Paşi spre sacru", scrisă de Ofelia Văduva, şi "Anotimpuri magico-religioase" a lui Marcel Lapteş.

Muzeografii din Reghin spun că fiecare etapă în prepararea pâinii era presărată cu tot felul de ritualuri şi era însoţită de tot felul de credinţe şi că nimic nu se făcea dacă nu era sfinţit în prealabil.

 

"O serie de credinţe erau legate şi de arderea cuptorului şi de scoaterea pâinii, care aveau rolul de a mări eficacitatea procesului de finalizare a pâinii. O tehnică rituală consta în îndeplinirea unor procedee: stropirea cuptorului cu apă sfinţită, aprinderea focului cu creanga de armiden, rostirea unor formule magice, erau câteva dintre tehnicile menite să contribuie la reuşita procesului final, al obţinerii pâinii. Pe lângă pâine, se preparau şi anumite aluaturi care erau nelipsite din recuzita ceremonială a unor obiceiuri de nuntă sau de înmormântare - colac, colăcei etc. (...) Simboluri ale vieţii, pâinea şi grâul, erau consacrate religios, fiind întâlnite la toate sărbătorile şi evenimentele din viaţa omului. Pe lângă valoarea nutriţională, pâinea era un obiect ritual, ea reprezenta un dar, o jertfă ce viza comunicarea cu divinităţile protectoare. Folosită în ritualuri de separare, pâinea (colacul) era destinată şi comunicării cu strămoşii, mijlocind medierea contactelor între lumea de aici şi cea de dincolo. Prin simbolistica benefică pe care o avea, de bucurie, rodnicie şi puritate, pâinea cumula o energie pozitivă, pe care omul încerca să o obţină", ne-a mai relatat directoarea Muzeului Etnografic din Reghin, Roxana Man, cu privire la valoarea spirituală a pâinii şi a ritualurilor care însoţeau prepararea acesteia. AGERPRES / (AS - autor: Dorina Matiş, editor: Marius Frăţilă, editor online: Ady Ivaşcu)

 

Sursa foto: COLECŢIA MUZEULUI ETNOGRAFIC REGHIN