Un jurnalist îşi deschide inima către cititori, cerându-le ajutorul

99

Remus Ştefan

Un slujitor al scrisului, fost coleg de redacţie, o duce foarte greu, iar disperarea l-a împins să se destăinuie cititorilor noştri. Printr-o emoţionantă scrisoare, pe care o redăm mai jos, Remus Ştefan îşi povesteşte amarul, în speranţa că va primi ajutor din partea semenilor generoşi.

„Singur cu purtarea de grijă a fratelui meu”

„Poate că a scrie despre propria sa viaţă, a rândui în cuvinte propriul său strigăt menit mai curând tăcerii, decât urechilor unei lumi ce nu mai ştie să asculte, este cel mai dificil, mai dureros pentru cineva a cărui vocaţie este scrisul, fie că acela este jurnalist, scriitor sau om de litere. Dar când neputinţa şi înţelegerea faptului că a-ţi da viaţa pentru aproapele tău este prea puţin, când orice privire şi orice respiraţie devin un amestec de durere insuportabilă şi speranţă înălţătoare, a scrie devine cea din urmă fereastră prin care poţi să îţi mai slobozeşti zborul.

Din 2013, de când s-a petrecut decesul mamei, am rămas singur cu purtarea de grijă a fratelui meu, diagnosticat din 2002 cu schizofrenie paranoidă. Dacă din punct de vedere medical asta ar putea însemna o înşiruire de simptome şi, eventual, un demers terapeutic, redus de cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna, la o oarecare administrare de medicamente, pentru mine înseamnă infinit mai mult. Înseamnă binecuvântare, înseamnă transformare de fiecare zi prin ardere la flacăra nestinsă a jertfei şi a iubirii. Înseamnă o treaptă pe scara spre Cer. Înseamnă prezenţa neîntreruptă la şcoala desăvârşirii prin dragostea înlăcrimată pentru cel a cărui lume se teme de el şi îl abandonează sau cel mult îl tolerează cu rezerve şi limitări teribil de înguste. Pentru că un schizofren este de cele mai multe ori perceput şi resimţit ca o persoană potenţial periculoasă, iar nu ca o persoană cu potenţial creativ, o persoană care visează, care doreşte, care iubeşte şi care suferă în cea mai neştiută tăcere.”

„Am căzut nopţile şi m-am ridicat dimineţile”

„În această purtare de grijă de cinci ani, am avut cu fratele meu experienţe pe care cei mai mulţi nu şi le pot imagina. Am trăit bucurii pe lângă care alţii trec fără să conştientizeze că orice nimic este un dar providenţial nepreţuit. Am cunoscut dureri sufleteşti şi trupeşti pe care credeam că nu sunt în stare să le îndur. Am gestionat bine sau prost, am luat decizii corecte sau greşite, am căzut nopţile şi m-am ridicat dimineţile. În dimineaţa asta m-am ridicat pentru a vă scrie. Şi pentru a vă cere ajutor.

De o bună bucată de vreme nu mai am unde locui şi pentru a nu rămâne pe străzi cu fratele meu fac eforturi inimaginabile să plătesc o cameră modestă de hotel. Cei care m-au ajutat să fac asta m-au îmbogăţit cum poate că nici nu ştiu şi nici nu ar trebui să ştie. Nu financiar, ci prin aceea că au devenit în mintea şi în inima mea nume şi prezenţe vii pentru care mă rog pomenindu-i înaintea lui Dumnezeu. Recunoştinţa cred că este reciprocă, pentru că şi cel milostiv are a mulţumi celui care este milostivit.

Dar cum a sta la hotel nu poate oferi nicidecum stabilitate, am nevoie de ajutor pentru a plăti chiria unui apartament pe o perioadă de minim trei luni, răstimp în care aş reuşi să mă pun pe picioare şi să mă întreţin pe mine şi pe fratele meu.”

„Mă pot ruga pentru voi”

„A deznădăjdui nu este o soluţie atunci când crezi că solidaritatea mai înseamnă ceva concret. A cădea în depresie nu este un lux pe care să mi-l îngădui atunci când ştiu că a merge mai departe este singura alternativă.

Nu scriu toate acestea din perspectiva unei persoane cu deficienţe fizice (n.n. – Remus nu are o mână) sau a celui pentru care sănătatea este preţul firesc plătit ca jertfă, ci din perspectiva celui pentru care dragostea de frate s-a transformat în dragoste pentru fiecare om, aproape sau departe, şi pentru care Biserica nu este doar spaţiul dintre ziduri împodobite cu icoane de sfinţi, ci lumea întreagă.

Tot ce am nevoie este de a locui stabil cu fratele meu şi a putea reveni ca slujitor al scrisului. Vă pot da mulţumire şi mă pot ruga pentru voi, dar nu vă voi putea da nici bucuria, nici durerea mea. Despre acestea aş putea încerca să scriu, dar nu sunt sigur că voi reuşi. Nici măcar nu vă voi promite că aş îndrăzni să vă ating inimile. Pentru că inima omului este o uşă cu o singură deschidere – cea din interior. De un lucru vă pot încredinţa: că jertfa mea nu va căuta odihnă, ci doar alte şi alte resurse de a se împrospăta.”

(Visited 432 times, 432 visits today)